Ultimele referate

  • Funcțile Auzului

    Funcțile Auzului

    Urechea,organul auzului,este unul dintre cele mai importante organe senzoriene care recepţionează excitaţiile din mediul incojurator. Auzul joacă rolul deosebit de important în procesul comunicaţiei dintre oameni.

    În lipsa acestei nu ar exista nici o vorbire,nici muzică,iar comunicarea ar fi mult mai săracă.

    Urechea percepe undele sonore dirijate de pavilion,adică vibratile apei sau ale aerului.În vid sunetul nu se propagă.

    Unitatea de măsurare a fregventei o reprezintă numarur de vibraţii pe secundă,adică Hertz(Hz).

    Urechea umană poate percepe sunetele foarte joase de la 16 Hz şi până la cele mai ascuţite de la 20.000 Hz.Sunetele cu frecvenţă mai joasă decât amplitudinea perceptei specificate mai sus poartă denumirea de infrasunete,iar cele cu fregventa mai înaltă se numesc ultrasunete.Urechea nu este numai un organ al auzului. Canalele semicirculare formează organului echilibrului. Din acest motiv problemele urechii pot cauza nu numai probleme de auz dar şi de echilibru.

    Funcţionarea organului auzitiv

    Pavilionul urechii captează undele sonore semănător unei pâlnii,astfel,prin intermediul canalului auditiv exterior,acestea ajung la timpan aproape dublu amplificate.Timpanul,aceasta membrană subţire,separa urechea externă de ea medie.

    Urechea medie

    Urechea medie este compusă dintr-o cavitate şi trompa lui Eustachr.Cele 3 oscioare din cavitatea urechi medii,care formează lanţul oscicular auditiv sunt:ciocănelul,nicovala şi scărita.Ele transmit mai departe sunetul:vibratile timpanului se transmit mai întâi la ciocănel,câte la rândul său loveşte nicovala.Nicovala transmite mişcarea scăritei,a căreia baza atinge membrana ferestrei ovale.

    Urechea internă

    Membrana ferestrei ovale transmite vibraţia cocheei.În aceasta,prin intermediul organului lui Coti,vibraţiile se transformă în impulsuri electrice.

    Impulsurile sunt transmise către scoarţa celebrala prin intermediul nervului auditiv aflat în acest canal .Stimul astfel creat este perceput ca sunet.

  • Vitaminele

    Vitaminele

    Vitaminele sunt substanţe organice necesare creşterii şi bunei funcţionări a organismului, pe care organismul le fabrica în cantitate insuficientă pentru a-şi acoperi nevoile (vitaminele B6, B8, D, K) sau pe care nu le poate sintetiza.

    Vitaminele trebuie deci aduse prin alimentaţie sau, în lipsa, prin medicamente. Toate sunt conţinute în laptele matern, dar nu întotdeauna în cantităţi suficiente (vitamina K, în special, trebuie să facă obiectul unei suplimentari medicamentoase sistemice la naştere). Structură chimică şi rolul biologic al celor treisprezece vitamine cunoscute în zilele noastre (acid folic, vitaminele A, B1, B2, B5, B6, B8, B12, C, D, E, K şi PP) sunt foarte diferite. De altfel, vitaminele acţionează în doză mică, singure sau în mod sinergic, şi nu au nici o valoare energetică.

    Vitaminele se clasifica, de obicei, în două grupe: vitamine hidrosolubile (solubile în apă), care grupează vitamina C şi vitaminele din grupul B (B1, B2, B5, B6, B8, B12, PP), şi vitamine liposolubile care grupează vitaminele A, D, E şi K.

    Vitamina A

    Mai este cunoscutã şi sub numele de retinol, vitamina antixeroftalmicã sau vitamina creşterii. În stare purã se prezintã sub formã de ulei (viţ. A2) sau cristale (viţ. A1) de culoare galbenã.

    Este extrem de sensibilã la luminã, în special la radiaţii ultraviolete. În plante se aflã sub formã de provitamine A – carotenoidele, dintre care cel mai cunoscut este beta-carotenul. La nivelul ficatului şi intestinului acestea sunt transformate în retinoli.

    Beta-carotenul este un colorant natural netoxic, care se foloseşte în industria alimentarã, farmaceuticã, medicinã, cosmeticã şi în hrana animalelor, el se găseşte în toate legumele şi fructele, dar în cantitate mai mare se aflã în morcov, spanac, urzici, varzã, măceşe, roşii, citrice, cãtinã, pepeni, porumb etc. Cantitatea zilnicã necesarã de beta-caroten este de 5000 – 8000 UI.

    Vitamina A se găseşte ca atare în uleiul de peşte, ficat, lapte, gălbenuşul de ou, unt. Vitaminele A au un rol important în creşterea organismelor tinere, în protejarea mucoaselor şi în procesul vederii.

    Hipervitaminozele A provoacã fenomene toxice şi fragilitate.

    Vitamina B

    Vitamina B1 este numită şi vitamina antiberiberică. A fost izolată în anul 1911 de Funk, din tărâţele de grâu. Windaus şi Wiliam îi stabilesc în anul 1931 constituţia chimică. Vitamina B1 este solubilă în apă, alcool. Solubilitatea ei creşte în mediu alcalin. Are un miros caracteristic şi obişnuită este stabilă la o temperatură, peste 100 grade C se descompune.

    Absorbţia şi metabolismul. Vitamina B1 extrasă din alimente sau sintetizată de bacteriile intestinale se absoarbe prin simpla difuziune la nivelul intestinului subţire. Prin resorbţia intestinală ajunge în sânge sub fo ă liberă.

    Excreţia vitaminei B1 se face pe rm cale renală în cantităţi de 50-250 micrograme. Valori mai mici de 40 de micrograme indică carenţa vitaminei B1.

    Vitamina B1 intervine în procesele metabolice de bază ale organismului, cu rol de coenzime. Participă la procese generale de oxireducere, reglează schimburile gazoase, joacă un rol important în funcţiile sistemului nervos central şi periferic şi a glandelor endocrine. De asemenea, intervine în metabolismul apei şi reglează funcţiile motorii, secretorii şi de absorbţie digestivă.

    Surse: în alimente de origine vegetală (cereale mai puţin legume) şi animală (carne, peste, lapte, ouă etc). Cele mai mari cantităţi de vitamină B1 se găsesc în drojdia de bere, în coajă şi germenii boabelor de grâu.

    Antivitamina B1 (piritiamina, neopiritiamina etc). Produc fenomene paralitice.

    B2

    Vitamina B2 se mai numeşte şi vitamina hidrosolubilă de creştere. Este termostabilă (rezistă şi la 120 de grade C), solubilă în apă şi alcool, cu solubilitate crescută în mediul alcalin.

    Vitamina B2 a fost izolată pentru prima oară în anul 1933 şi sintetizată de Kareer în 1935.

    Absorbţia şi metabolismul. Riboflavina se descompune la nivelul intestinului sub forma liberă, după care ajunge în ficat şi rinichi. Nu se depozitează în organism. Eliberarea se face prin fecale şi mai puţin prin urină. Intervine în procesele de oxireducere, în metabolismul glucidelor, lipidelor în funţiile sistemului nervos, a aparatului vizual şi are rol antitoxic (plumb, mercur).

    Surse: alimente de origine animală (lapte, ouă, ficat, creier, splina), crustacee şi unele vegetale (spanac, salată verde, roşii etc).

    Vitamina B2 poate fi sintetizată de unele bacterii.

    B3

    Vitamina B3 (PP) cuprinde acidul nicotinic şi amida acidului nicotinic cu proprietăţi aproape identice precum şi o serie de derivaţi ai acidului nicotinic.

    Nucleul de bază al vitaminei este nucleul pirimidinic cu 5 atomi de carbon şi un atom de azot. Acidul nicotinic şi amida nicotinică sunt substanţe cristaline, incolore, solubile în apă, alcool, termostabile.

    Absorbţia şi metabolismul. Sunt absorbite la nivelul intestinului de unde pătrund în sânge. Se elimină prin urină, fecale, tranpiraţie.

    Vitamina B3 previne şi vindecă pelagra, caracterizată prin tabloul simptotic a celor “trei D” (demenţa, diaree, dermatită). Ele participă de asemenea la procesele de oxireducere, la metabolismul glucidelor, proteinelor, a produşilor pigmentari şi influenţează sistemul nervos şi activitatea unor glande cu secreţie internă. Este binecunoscută şi a acţiunea vasodilatatoare a vitaminei B3.

    Surse: alimente vegetale mai ales în coaja boabelor de cereale, în drojdia de bere, alimente de origine animală (carne, rinichi, ficat)

    Antivitamina B3 (acetilpirimidina) substanţă cu structura apropiată de aceea a vitaminei B3 dar cu acţiune antogonistă.

    B4

    Vitamina B4 (adenina) are funcţii şi indicaţii terapeutice, mai puţin cunoscute. Ea alături de alte vitamine B, intervine în funcţiile sistemului nervos cât şi cele ale sistemului hematopoietic.

    Carenţa vitaminei B4 modifică echilibrul leucocitar, prin producerea leucopeniei şi granulopeniei.

    Administrarea sulfamidelor şi a antibioticelor creşte consumul de vitamină B4. Ea are un rol important în metabolismul glucidelor, lipidelor, a clorurii de sodiu, în funcţiile suprarenalelorsi a proceselor creşterii.

    Surse: alimente din regnul animal şi vegetal. Cea mai importantă sursă este drojdia de bere.

    Sintetizarea vitaminei B4 de către flora bacteriană intestinală este redusă la om.

    Absorbţia vitaminei B4 se realizează la nivelul intestinului subţire. În sânge, concentraţia cea mai mare de vitamina B4, este în hematii.

    Eliminarea vitaminei se face prin urină, fecale, transpiraţie.

    B6

    Vitamina B6 cuprinde piridoxina, piridoxalul şi piridoxamina. În mediu alcalin şi acid sunt sensibile la lumină.

    Regnul vegetal oferă o importantă sursă de vitamină B6.

    Sursele de obţinere a vitaminei B6 coincid cu cele ale celorlalte vitamine din această grupă.

    Absorbţia vitaminei B6 se realizează la nivelul intestinului sub forma liberă şi mai bine combinate cu proteine. În organismul animal predomina piridoxamina. Vitamina B6 intervine în metabolismul substanţelor organice şi intră în compoziţia unui mare număr de enzime cu funcţie de oxidoreducere. Participă la biosinteza sfingozimei cu rol în metabolismul lipidelor.

    Eliminarea vitamine B6 se face în cea mai mare măsură pe cale renală şi scade cu vârsta.

    B12

    Vitamina B12 este compusă din substanţe cristalizate, de culoare roşie, solubile în apă şi alcool, stabile în aer şi în mediu acid. Sunt semirele la acţiunea oxidanţilor, bazelor şi acizilor puternici. Rezistă la 120 de grade C, timp de 20 minute.

    Vitamina B12 se găseşte mai puţin în regnul vegetal şi mai mult în alimentele de origine animală (ficat, splină, creier, muşchi). Principala sursă de vitamină B12 este sinteza microbiană.

    Biogeneza vitaminei B12 are loc sub acţiunea a numeroase bacterii din sol şi a bacteriilor intestinale, mai ales din colon.

    Absorbţia şi metabolismul. Absorbţia vitaminei B12 se realizează la nivelu mucoasei intestinale, în prezenţa unui factot intrisec produs de mucoasa gastrică şi cu care alcătuiesc factorul antipernicios depozitat în ficat.

    Vitamina B12 absorbită şi reţinută la nivelul intestinului pierd proprietatea de a difuza, reconstituind prima fază a absorbţiei intestinale. Factorul intrisec are rol de protecţie în absorbţia intestinală prin formarea unor compuşi de inactivare a vitaminelor B12. Factorul intrisec activ fixează până la 264 de micrograme vitamină B12\mg.

    Vitamina are rol în hematopoieză şi mai ales în eritropoieză. Cea mai importantă acţiune a acestei vitamine este anemia pernicioasă de tip Biernner, unde intervin modificări ale trombocitelor sau chiar leziuni degenerative nervoase.

    B13

    Vitamina B13 are structură chimică asemănătoare acidului azotic, constituie un principiu component al complexului B, cu rol în stimularea creşterii puilor, porcilor.

    B14

    Vitamina B14 este extrasă din urina umană, are rol în hematopoieză.

    B15

    Vitamina B15 (acidul panganic) se găseşte în alimente de origine animală.

    Intervine în procesele enzimatice şi, în cantitate de 2 mg\zi acoperă nevoile organismului.

    B17

    Nu, nu este vorba de binecunoscutul bombardier american! Este vorba despre o vitaminã, mai puþin cunoscutã, dar foarte “controversatã” în lumea medicalã. Dupã ani de cercetãri, biochimistul dr. Ernest Krebs a izolat, în 1950, o nouã vitaminã pe care a denumit-o B17 – cunoscutã şi sub numele de amigdalinã (sau laetrile).

    Se face din ce în ce mai auzitã opinia conform cãreia cancerul ar fi o boalã cauzatã de o deficienþã nutriþionalã. Nu ar fi vorba despre o bacterie, un virus sau o toxinã misterioasã, ci pur ºi simplu despre absenþa unei substanþe pe care omul modern a eliminat-o din dietă sa: vitamina B17.

    Sâmburii de caise – pe care îi mâncam cu mare plãcere când eram copii – sunt cea mai bogatã sursã naturalã de vitamina B17. În general, seminþele fructelor (mai puþin citricele) conþin aceastã substanþã, care le conferã un gust amãrui, specific. Conform studiilor dr. Krebs, consumul zilnic a 7-10 sâmburi de caise previne apariþia cancerului

    Vitamina C

    Este acidul ascorbic, sau vitamina anti-scorbutica. Are o importanţă capitală pentru organism, intervenind în procesele de oxido-reducere. Are rol anti-infectios, tonifiant, participa la detoxifierea organismului şi la folosirea rezervelor de fier, protejează vitaminele A şi E, economiseşte vitaminele din complexul B.

    Vitamina este sensibilă la temperaturi ridicate, la acţiunea oxigenului şi a luminii.

    Vitamina C catalizează formarea şi menţinerea colagenului (component de bază al substanţei fundamentale intercelulare). În lipsa vitaminei C, substanţa colagenica dintre celulele endoteliului capilarelor se degradează şi apar hemoragii la nivelul gingiilor, muşchilor, tegumentelor, etc.

    Ca urmare a pierderilor de sânge şi a diminuării absorbţiei fierului apare anemia întâlnită în scorbut.

    Gingiile sângerează uşor, spontan sau la traumatisme minime, dintii devin mobili şi cad. Mineralizarea scheletului este alterată, fracturile se vindeca mai greu, cicatrizarea plăgilor se face mai greu sau defectuos. Scade capacitatea de apărare a organismului faţă de infecţii, putând apare mai des, de exemplu, gripa sau tuberculoza pulmonară.

    Vitamina C măreşte rezistenta organismului faţă de efectul toxic al unor medicamente sau substanţe chimice din mediul ambiant (plumb, mercur, benzen, etc.).

    Efortul muscular, frigul şi febra măresc consumul şi necesarul de vitamina C. S-a demonstrat că 10 miligrame zilnic reprezintă aportul necesar pentru prevenirea scorbutului. Raţia zilnică este estimată însă, pentru un adult normal, la cca. 30 miligrame. Fiind hidrosolubila şi uşor oxidabila, vitamina C se poate pierde uşor în timpul păstrării şi preparării alimentelor.

    Produsele animale, cerealele, produsele zaharoase sunt lipsite de vitamina C. Singura sursă naturală este constituită de legumele şi fructele proaspete. În Zonele cu climă temperată său rece, unde producţia de fructe este sezoniera, exista riscul apariţiei hipovitaminozelor în perioada de iarna-primavara, când se recomanda un aport medicamentos de vitamina C.

    Exemple de vegetale (100 grame) ce conţin vitamina C (miligrame):

    – Pătrunjelul 200

    – Napul 140

    – Ardeiul 120

    – Varza 120

    – Mărarul 100

    – Lămâia 065

    – Portocală 060

    – Conopida 060

    – Spanacul 050

    Vitamina D

    Vitamina D se prezintă sub formă mai multor substanţe liposolubile (solubile în grăsimi), care au efecte de prevenire şi combatere a rahitismului (la copii) şi a osteomalaciei (la adulţi). Cele mai importante sunt vitaminele D2 şi D3.

    Vitamina D2 (ergocalciferolul) se obţine prin iradiere cu ultraviolete a unei provitamine conţinută în anumite vegetale (ciuperci, drojdii, etc.)

    Vitamina D3 (colecalciferolul) se formează prin iradierea cu ultraviolete a unui component al sebumului, secretat de piele.

    După absorbţia intestinală, respectiv prin sinteză cutanată, vitamina pătrunde în sânge şi se depozitează preponderent în ficat, unde o parte se transforma în produşi mai activi (o a doua activare având loc la nivelul rinichilor).

    Datorită acestui comportament (mod de sinteză, activare, mecanism de acţiune), vitamina D este asemănătoare hormonilor; printr-o comparaţie la distanţă, pielea, ficatul şi rinichiul pot fi asemănate cu glandele endocrine.

    Vitamina D intervine în absorbţia calciului şi în fixarea lui pe matricea osoasă. În carenta de vitamina D, scade asimilarea şi utilzarea calciului, oasele se pot deforma uşor sub influenţa factorilor mecanici (greutatea proprie, tracţiuni, mici traumatisme), apar semnele tipice ale rahitismului: modificarea conformaţiei oaselor cu demineralizare, transpiraţii, lipsă sau micşorarea forţei musculare, tulburări digestive şi tulburări de creştere. Copiii sunt obosiţi, prezintă un abdomen voluminos, au o rezistenţă scăzută la infecţii şi fac forme grave de boală (pneumonii, enterocolite, etc.). De fapt, prin aceste complicaţii infecţioase este rahitismul mai periculos (decât prin sine însuşi).

    Hipervitaminoza D (realizată mai ales medicamentos – atenţie, ca vitamina liposolubilă se acumulează în organism în cazul aportului excesiv, pe mari intervale de timp) se traduce prin manifestări variate, de tipul tulburărilor digestive (constipaţie, greaţă, vărsături), pierderea poftei de mâncare, oboseală fizică şi intelectuală, deshidratare, tulburări nervoase şi de comportament.

    Deoarece principala sursă de vitamina D este sinteza cutanată, sub acţiunea razelor solare, nu este bine definită raţia zilnică pentru om. Părerile specialiştilor diferă, unii considerând că pentru un adult normal care îşi desfăşoară măcar o parte din activitate în aer liber, nu este necesar aportul alimentar, fiind suficiente cantităţile de vitamina D formate la nivelul porţiunilor de piele expuse luminii. Alţii consideră că un aport de securitate de cca. 250 – 400 u.i. zilnic este relativ important, şi este absolut necesar copiilor mici şi femeilor în perioada maternităţii. Necesarul zilnic de vitaminã D pentru adulţi este de 100 – 150 UI, iar la copii de 120 – 200 UI. Se recomandã ca în cazul unor fracturi sau apariţiei unor tulburãri metabolice ale calciului şi fosforului, sã se mãreascã doza zilnicã la 500 – 700 UI.

    Vitamina D se găseşte în special în produsele de origine animală, ouă, peste, produse lactate grase: lapte integral, unt, smântâna, frişcă, brânzeturi grase. Ficatul şi margarina vitaminizată reprezintă alte surse de vitamina D. Excesul de vitamine D duce la demineralizarea oaselor.

    Vitamina E

    Numită şi tocoferol, este esenţial implicată în menţinerea structurii şi funcţionalităţii organelor genitale, având şi titlul de „vitamina fertilităţii”. Cercetări ulterioare au dovedit faptul că vitamina E asigura şi troficitatea sistemului muscular, a altor organe şi ţesuturi, lipsă sau carenţa ei determinând nu numai sterilitatea, dar şi tulburări cardio-vasculare, în fiziologia neuro-musculara sau în metabolismul lipidic.

    Nevoile organismului se situează între 10 şi 20 miligrame zilnic, cele mai bune surse fiind uleiurule extrase din seminţe (soia, germeni de porumb, floarea-soarelui), mazărea, fasolea şi pâinea intermediară şi neagră (mult mai sănătoasă decât cea albă, rafinată).

    În articolul următor vă vom oferi informaţii despre vitaminele hidrosolubile (complexul B şi vitamina C).

    Vitamina K

    Deşi ne interesează mai puţin structură chimică, menţionăm că se cunosc trei vitamine K:

    Vitamina K1, fitochinonă, este sintetizată de frunzele verzi şi prezenţa în vegetalele verzi.

    Vitamina K2, farnochinona, este sintetizată de către microorganismele de putrefacţie.

    Vitamina K3, menadiona, este un produs de sinteză cu proprietatea că este hidrosolubil (spre deosebire de celelalte).

    Carenta de vitamina K se realizează fie prin aport alimentar redus, fie prin reducerea florei microbiene normale intestinale ca urmare a unor tratamente cu doze mari sau/şi pe timp îndelungat cu antibiotice, cunoscut fiind faptul că principala sursă de vitamina este sinteza microbiană intestinala.

    Hipovitaminoza K favorizează hemoragiile spontane sau după traumatisme minore, fiind perturbata coagularea sângelui.

    Nu se cunoaşte exact raţia zilnică necesară prin aport alimentar, fiind descrisă doza de 2 miligrame zilnic, la adult.

    Principalele surse de vitamina K sunt legumele verzi, ficatul şi, nu în ultimul rând, gălbenuşul de ou. Nu ocoliţi, aşadar, spanacul, salată, loboda, urzicile, mărarul, leuşteanul, ceapă verde, etc.

    Vitamina P

    Se mai numeşte citrina şi acţionează sinergic cu vitamina C, având parţial şi rol de „economisire” a acesteia. O parte din simptomatologia scorbutului este datorată carentei de vitamina P, acesta fiind mai uşor de tratat cu suc de lămâie decât cu vitamina C sintetică.

    Sursele naturale de vitamina P sunt fructele şi legumele (lămâile, portocalele, strugurii, mandarinele, etc.).

  • Viruși și Tumori

    Viruși și Tumori

    Academicianul Ştefan S. Nicolau a demonstrat într-o serie de lucrări, că numeroase virusuri cunoscute, cum sunt cele ale hepatitei epidemice sau variolei, sunt capabile să provoace în organism înmulţiri celulare care pot merge uneori până la stadiul de început de tumoare. Din fericire, aceste virusuri se înmulţesc ele înseşi, mult mai repede că celulele pe care le atacă, astfel încât tumoarea nu mai are timp să se producă, din pricină că celulele sunt înăbuşite, distruse de marele număr de particule virotice nou-născute.

    Savantul român s-a întrebat ce s-ar fi întâmplat dacă celulele pe cale de înmulţire ar fi parazitate nu de virusuri agresive, care înmulţindu-se rapid să distrugă începutul de tumoare, ci de un virus slab, cu înmulţire latentă, care să nu excite brusc şi puternic forţele de apărare ale organismului, ci să “zgandere” pe nesimţite celulele, făcându-le să se înmulţească în continuare, anarhic. Fără îndoială că un asemenea virus ar putea produce cancerul.

    Teoria academicianului Ştefan S. Nicolau concordă pe deplin cu cea susţinută de către eminentul specialist sovietic L.A.Zibler, care susţine că virusul producător de cancer, pătruns în organism, produce tumoarea numai dacă în acel organism există cicatrizări. Pătruns în aceste celule care se înmulţesc normal, virusul le viciază, le schimba metabolismul, făcându-le să se înmulţească anarhic.

    Recent, a fost arătat că este posibil că virusul specific al cancerului, un virus slab, puţin agresiv să pătrundă în organism în primele 4 luni de viaţă (probabil prin laptele matern) şi să se menţină într-o stare latentă, adormită, stare cunoscută sub denumirea de “stare biofita”, timp îndelungat.

    Datorită faptului că nu este atât de agresiv, el stă în echilibru cu organismul până când o cauză oarecare rupe acest echilibru şi virusul începe să se multiplice şi să-şi manifeste agresivitatea. În acest moment, organismul intra în conflict cu germenul. Dacă organismul învinge, el distruge virusul şi devine rezistent la o nouă infectare; dacă nu, tumoarea se constituie, creşte şi boala canceroasă apare.

    Factorii care “deşteaptă” virusul latent sunt cu siguranţă numeroşi şi foarte complexi. Se crede însă că cel mai des este vorba de o tulburare a activităţii glandelor endocrine şi a sistemului nervos central.

    În interesul intervenţiei glandelor cu secreţie internă în procesul de formare al tumorii sub acţiunea virusului vin o serie de experienţe, dintre care unele apar extrem de interesante.

    Certatatorii Lacassagne şi Nyka au arătat că introducând virusul papilomului lui Shope atât pe cale intravenoasă (iritând mai întâi pielea) cât şi pe cale tegumentară, la iepurii cărora în prealabil le fusese distrusă glanda hipofiza cu ajutorul unor ace de radium, se produc leziuni minime de cele mai multe ori reduse la simple proeminente granuloase ale pielii, ce dispar destul de repede, urmate de imunitate la o nouă inoculare, în timp ce la animalele martore, cărora nu li s-a distrus hipofiza, se dezvoltă tumori autentice.

    Tot la iepuri există o tumoare benignă, fibromul, produsă deasemenea de un virus cunoscut azi. Acest virus inoculat la iepuri de experienţa le da acestora, cum este şi firesc, o tumoare, care după un timp dispare, lăsând că amintire o bună imunitate.

    Dacă la iepuri inocularea virusului este însoţită de injecţii cu cortizon (hormon produs de glandele suprarenale) apare spre surpriza experimentatorului, nu o tumoare benignă, ci un cancer veritabil.

    Dezvoltare tumorilor mamare la şoricioaice numai în perioada sarcinii (când unele glande cu secreţie internă sunt solicitate), apariţia cancerelor în special la oameni peste 40 de ani (vârsta însoţită de tulburări endocrine), dezvoltarea tumorilor experimentale la animale cu sistemul nervos excitat şi din contră slabă dezvoltare la animalele în repaus sau în somn medicamentos pledează pentru ipoteza izbucnirii cancerului în organismul cu dereglări neuro-hormonale.

    Oamenii de pretutindeni sunt îngrijoraţi de creşterea numărului de cancer în ultimii ani. Bombardamentul de la Hiroşima da şi astăzi victime. Cele mai multe mor de leucemii. Cum se explica aceste nenorociri la 10-15 ani de la încetarea acţiunii directe a radiaţiilor ucigătoare?

    În timpul bombardamentului, aceste persoane au suferit anumite dereglări nervoase şi ale glandelor cu secreţie internă, atât de fine, încât au părut oameni sănătoşi până în momentul în care ele s-au adâncit în aşa măsură, încât virusul a trecut din stare latentă în stare agresivă, provocând boli tumorale sau leucemii.

    Experienţele nucleare sunt la fel de periculoase. Ele sensibilizează organismul şi este foarte posibil să pregătească terenul pentru cancer în masă, deşteptând virusul biofit.

    De altfel, cercetări recente, au arătat că sub acţiunea radiaţiilor emise de substanţe radioactive organismul şoarecilor de experienţă devine mult mai sensibil la acţiunea agresivă a unor virusuri, îmbolnăvindu-se cu unii inframicrobi la care în mod obişnuit rezistau.

    VIRUSURI CONTRA CANCER

    Relaţiile dintre cancer şi virusuri pot fi privite azi şi-ntr-o altă lumină, optimistă. Este vorba de acţiunea distrugătoare faţă de tumori pe care o arată unele virusuri, deci de punerea în practică a unui tratament cu ajutorul virusurilor “mâncătoare de tumori”.

    La baza acestui tratament sta descoperirea a doi savanţi romani, C. Levaditi şi St. S. Nicolau, făcută în 1922, pe când lucrau împreună la Paris. Aceştia au inoculat în tumori spontane de la şoareci şi şobolani virus vaccinal şi au constatat cu surprindere că tumoarea se topeşte, necrozează, da înapoi şi-şi pierde capacitatea de a mai fi grefata la alţi şoareci sau şobolani. Mai mult, inoculând direct în vena virusul vaccinal, se poate obţine dispariţia tumorii, prin topirea şi necrozarea celulelor care se înmulţesc anarhic.

    Rezultatele atât de încurajatoare I-au făcut pe cei doi savanţi romani să experimenteze acest mijloc de tratament la om. Ei au folosit însă “neuro-vaccina”, un virus vaccinal bacteriologic pur, obţinut de ei prin adaptarea la creierul de iepure. Încercările s-au făcut la femeie pe câteva tumori mamare, virusul fiind inoculat în venă.

    După inocularea a 20 ml de emulsie cu virus, s-a observat, după o scurtă perioadă, topirea parţială a tumorii. Repetarea inoculărilor nu a dat însă rezultatele dorite, deoarece organismul a fabricat anticorpi care au neutralizat “virusul neuro-vaccinei”, făcându-l inofensiv. Încercările făcute cu scopul de a obţine tulpini de virus neurovaccinal care să reziste atacului anticorpilor au eşuat.

    Calea este însă deschisă, sute de asemenea experienţe făcându-se în numeroase laboratoare. Cercetătorii din Institutul de Inframicrobiologie, au arătat că virusul oreionului, ca şi alte virusuri, au acţiune distrugătoare faţă de unele tumori ale şobolanilor şi şoarecilor. Deasemenea, acelaşi efect îl are şi virusul Coxsackie B4 faţă de unele tumori grasoase (lipoame) ale omului.

    Se căuta în prezent, la noi şi în străinătate, să se izoleze sau să se adapteze virusuri cu acţiune anticancer, acţiune numită oncolita, nepericuloase pentru om şi care să-şi continue unul după altul acţiunea de topire a tumorii (în momentul în care organismul fabrica anticorpi pentru primul virus, să se inoculeze al doilea şi aşa mai departe).

    Actualmente, extrem de numeroase laboratoare din întreaga lume experimentează zi şi noapte noi şi noi arme anticanceroase. Virusul este căutat cu febrilitate, iar în clinici se culeg date pentru a se descoperi factorii nervoşi şi endocrini care duc la “deşteptarea virusului mascat”. Este sigur că atâtea eforturi creatoare vor duce în cele din urmă la victorie. Istoria ştiinţei demonstrează că niciodată geniul omenesc nu şi-a plecat fruntea înaintea forţelor oarbe ale naturii, fie ele oricât de ameninţătoare.

  • Virusul HIV

    Virusul HIV

    HIV sau virusul deficientei sistemului imunitar este pe departe cel mai cunoscut şi mai temut virus la ora actuală, împreuna cu SIDA sau sindromul deficientei sistemului imunitar.

    Structura virusului

    HIV este un retrovirus, înconjurat de o citoplasmă lipida derivată din membrană.Pe citoplasmă se afla în structuri de câte două glicoproteină membranei (gp41) şi glicoproteină citoplasmei (gp120). Membrana retrovirusului e formată dintr-o proteină numită p17 iar proteină di care e format nucleul se numeşte p24.În nucleu se găsesc două bucăţi de ARN împreună cu o substanţă de transformare inversă.

    Funcţionarea şi reproducerea virusului

    Hiv poate infecta doar celule care suporta moleculă CD4 pe citoplasmă, una dintre aceste celule fiind CD4 T-Lymphocytes (o celulă albă din sânge). Ajutat de lipidele di citoplasmă Hiv se prinde şi apoi se înglobează în celulă, apoi ARNul din nucleu se tranformă în ADN.ADNul astfel format intra în nucleul celulei şi se ataşează ADNului gazdă care va produce noi bucăţi de ADN de Hiv. Acestea vor ieşi din nucleu, se vor transforma în ARN şi în jurul lor se va forma nucleul virusului care apoi va părăsi celula cu o parte din membrană şi citoplasmă acesteia şi va infecta alte celule.

    Descoperirea virusului şi efectele bolii

    O persoană infectată cu Hiv pierde treptat sistemul imunitar o dată cu celulele albe infectate făcu persoană infectată să devină extrem de vulnerabilă la alte boli precum pneumonia, infecţii cu paraziţi, ciuperci şi alte boli simple şi obişnuite. Pierderea sistemului imunitar permite formarea unui sindrom clinic (adică apariţia unei serii de boli) care se dezvoltă şi apoi duce la moartea individului infectat.

    La începutul anilor 80 au fost descoperite infecţii norocoase apărute întâi la homosexuali care erau aparent sănătoşi.În 1983 oncologistul francez Luc Montagnier şi oamenii de ştiinţa de la institutul Pasteur din Paris au izolat ceva care părea să fie un ou retrovirus. Aproape în acelaşi timp virusul a mai fost descoperit de două echipe de americani, toţi reuşind să izoleze virusul cunoscut astăzi ca Hiv.În 1995 se estimă că Hiv a infectat aproape 20 de milioane de persoane şi mai multe milioane dintre acestea aveau şi Sida.

    Boală

    Dezvoltarea de la infectarea cu Hiv până la apariţia bolii clinice numită Sida poate lua de la 6 la 10 ani.

    Aceasta dezvoltare poate fi monitorizată folosind marcatoare surogate (date care corespund cu stadiul în care se afla boala) endopuncte clinice. Marcatoarele surogate cuprind numărul din ce i ce mai mic de celule albe CD4 T-cells; numărul de viruşi care circulă pri sânge e de asemenea folosit precum şi răspunsul sistemului imunitar la prezenţa Hivului.

    În primele săptămâni de după infectare, majoritatea oamenilor au simptome de febră cum ar fi dureri de cap şi temperatura, aceste simptomuri durează vreo două săptămâni.În această perioadă Hiv ul se răspândeşte foarte repede iar numărul de celule albe scade drastic dar acesta va reveni la nivelul normal datorită sistemului imunitar, indivizii contaminaţi sunt foarte contagioşi în această perioadă (această perioadă este cunoscută că sindromul retroviral acut).

    Urmează o lungă faza asimptomatică care poate dura 10 ani sau mai mult. I această perioadă individul are u număr scăzut spre normal de celule albe (între 750 şi 500 pe mm cub de sânge) însă Hiv ul continuă să se răspândească şi să distrugă sistemul imunitar.

    Următoarea fază e cea simptomatica matinală care poate dura de la câteva luni la câţiva ani şi se caracterizează prin scăderea rapidă a numărului de celule albe de la 500 la 200 pe mm cub şi prin infecţii profitoare care nu ameninţă viaţa.

    Ultima fază sau faza simptomatică târzie se manifestă prin distrugerea pe scară largă a sistemului imunitar şi boli profitoare grave, această fază putând dura şi ea de la câteva luni la câţiva ani. Umărul celulelor albe scade sub 200 pe mm cub şi persoana infectată slăbeşte şi oboseşte mult mai greu. Individul intră apoi în faza avansată de Sida, nivelul celulelor albe scade sub 50 pe mm cub.În această fază sistemul imunitar e într-o fază de decădere totală, apar infecţii privitoare serioase printre care şi cancerul iar individul moare după 1-2 ani.

    Transmiterea bolii

    Hiv se transmite de obicei prin contact sexual cu persoana infectată. Alte moduri de infectare sunt contactul direct cu sânge infectat, acest caz întâlnindu-se mai ales la persoanele care folosesc droguri intravenoase, sau prin transfuzii cu sânge infectat, acest caz e din ce în ce mai rar din cauza controalelor (întâlnindu-se un caz de transmitere la mai puţin de o persoană din 100.000. Hiv se mai poate transmite de la mama infectată la bebeluş înainte de naştere sau prin alăptare, însă numai 30% din mamele infectate dau naştere la copii infectaţi.

    Virusul nu poate supravieţui în medii expuse mediului. Chiar dacă se cunosc foarte bine modurile de transmitere ale virusului există o foarte mare frică neîntemeiată a transmiterii prin contactul accidental la locul de muncă, la şcoală sau la autoserviri. Nu există dovada transmiterii virusului prin aer sau prin insecte muşcătoare sau vreun caz în care virusul s-a răspândit prin sărutarea unui individ infectat, totuşi se recomandă să nu se folosească aceeaşi periuţă de dinţi sau aceeaşi lamă de râs cu u individ infectat (nu se recomandă nici cu un individ complet sănătos). Frică de infectare de la un medic infectat e de asemenea neîntemeiată, care deşi a apărut la un dentist se întâlneşte acum foarte rar, de asemenea o persoană neputându-se infecta în timp ce donează sânge.

    Ocurenta

    Epidemia generată de SIDA e în continuă creştere şi dezvoltare.În Statele Unite, Hiv a apărut întâi în comunicaţiile homosexualilor şi în rândurile oamenilor care primeau sânge; apoi s-a răspândit i rândul celor care foloseau droguri intravenoase şi apoi mai ales prin prostituţie s-a extins i toate paturile sociale, în această ţară homosexuoalii fiind responsabili de 50% dintre cazurile de transmitere, cei ce folosesc droguri intravenoase sunt responsabili de 25% iar bărbaţii care transmit Hiv la femei sănătoase ocupa 10%. America are peste 400.000 de cazuri de Sida dintre care jumătate sunt albi şi o treime negrii. Momentan bărbaţii reprezintă 88% din persoanele infectate iar femeile celelalte 12% însă numărul de femei şi copii infectaţi cu Sida e în creştere; Sida ajungând să fie principala boală care cauzează moarte între 25 şi 44 de ani şi a opta caza de moarte în America.

    Pe o scară globală SIDA se răspândeşte rapid. Africa, care înainte reprezenta doar 10% din cazuri a ajuns acum la 60%. Adunate, America de Nord şi cea de Sud sunt responsabile de mai puţin de 20% de noi infecţii, în Africa aflându-se mai mult de 90% di cazuri. Epidemia se răspândeşte acum rapid şi în Asia unde infecţiile au crescut cu mai mult de 100% în ultimii trei ani, Asociaţia Sănătăţii Mondiale fiind foarte îngrijorată idica că aceste infecţii vor creşte foarte mult rata mortalităţii în Asia.

    Virusul din America, Europa şi Africa centrală e cunoscut ca Hiv-1, în celelalte părţi ale lumii se găseşte Hiv-2, o formă mai avansată care e capabilă să omoare mult mai uşor celulele albe din sânge.

    Detecţia şi diagnosticul

    Descoperirea virusului în 1983 a dat posibilitatea studierii virusului iar în 1984 u grup de cercetători condus de Robert Gallo a găsit o metodă prin care virusul se înmulţea mult mai repede creeand astfel o sursă inepuizabilă de viruşi pentru teste. Din cauza diferenţelor dintre Hiv-1 şi 2 trebuie făcute teste separate pe cei doi viruşi şi în ziua de astăzi aproape 50 de milioane de probe de sânge sunt testate în fiecare an. Prezenţa Hivului e de obicei determinată după reacţia sistemului imunitar însă această metodă nu dă roade în primele săptămâni de la infecţie deoarece sistemul imunitar încă nu a avut timp să producă anticorpi împotriva virusului.

    Infecţia cu HIV nu înseamnă neapărat şi apariţia Sidei, chiar dacă publicul crede acest lucru, de fapt o persoană poate rămâne Hiv pozitivă pentru mai mult de 10 ani până să apară semnele Sidei de aceea s-a creat definiţia Sidei care sună cam aşa:’La o persoană pozitivă Hiv numărul celulelor albe trebuie să fie sub 200 pe mm cub sau acea persoană trebuie să sufere de o infecţie profitoare din partea pneumoniei, tubeculoza pumonara, animite ciuperci care apar în zona gurii sau cancer.’

  • Sistemul Osos

    Sistemul Osos

    Sistemul osos este alcătuit din totalitatea oaselor organismului uman şi a articulaţiilor dintre ele. Articulaţiile leagă oasele, integrându-se într-un sistem numit schelet. Numărul total al oaselor care alcătuiesc scheletul omului este de 223, din care 95 sunt oase perechi, iar 33 oase neperechi.

    Sistemul osos are cinci mari funcţii principale: de susţinere, de locomoţie, de protecţie, de hematopoieză şi de depozit de săruri minerale. El reprezintă componenta principală a aparatului de susţinere a ţesuturilor moi existente în organismul nostru. Împreună cu sistemul muscular, sistemul osos imprimă corpului omenesc forma lui specifică. Deşi rolul oaselor în locomoţie este pasiv, servind ca pârghii pe care acţionează muşchii, ele sunt totuşi indispensabile mişcărilor pe care le efectuează corpul. Totodată sistemul osos asigură protecţia tuturor organelor vitale ale organismului (creier, inimă, plămâni etc.). Una dintre funcţiile fundamentale ale sistemului osos este hematopoieza, respectiv formarea elementelor figurate din sângele circulant, care are loc în măduva osoasă roşie.În sfârşit, oasele reprezintă pentru organism o rezervă de săruri minerale.

    CARACTERISTICILE OASELOR

    1. FORMA OASELOR

    Oasele corpului au forme diferite, caracteristice. Luându-se însă în consideraţie raporturile care există între cele trei dimensiuni ale lor (lungime, lăţime, grosime), oasele pot fi împărţite în trei grupe, şi anume: oase lungi, oase late, oase scurte.

    Oasele lungi se caracterizează prin predominanţa lungimii faţă de lungime şi lăţime. Fiecare os lung este alcătuit dintr-un corp sau diafiză şi din două extremităţi numite epifize.În perioada de creştere, între diafiză şi epifize se găseşte cartilajul de creştere, care poartă numele de metafiză. Majoritatea oaselor din organismul nostru intră în această categorie (de exemplu femurul, tibia, peroneul…).

    Oasele late se caracterizează prin proeminenţa lungimii şi a lărgimii faţă de grosime.

    Ele prezintă două feţe şi mai multe margini variabile ca număr de la un os la altul. Exemple de oase late sunt: oasele craniului, omoplatul, sternul, coxalul.

    Oasele scurte se caracterizează prin faptul că lungimea lăţimea şi grosimea lor sunt aproape egale.În această categorie intră oasele tarsiene, oasele carpiene şi vertebrele.

    Atât oasele lungi, cât şi oasele late şi scurte pot prezenta suprafeţe sau faţete articulare, apofize,

    Spâne, tubercule, creste, fose şi incizuri.

    Suprafeţele sau faţetele articulare sunt porţiuni de pe suprafaţa oaselor care servesc pentru articularea cu alte oase. Când feţele articulare se prezintă ca o scobitură sferică, ea se numeşte cavitate glenoidă, când are forma de scripete poartă numele de trohlee, iar când apare ca o formaţiune proeminentă, se numeşte cap sau condil. Apofizele, proeminenţe care se găsesc la suprafaţa oaselor, au formă conică sau cilindrică. Spinele sunt proeminenţe lamelare sau margini mai lăţite ale unui os. Tuberculele reprezintă şi ele proeminenţe neregulate situate pe suprafaţa unor oase, iar crestele reprezintă marginea ascuţită a unui os sau proeminenţe ascuţite liniare de pe suprafaţa unor oase.În sfârşit fosele sunt scobituri de formă ovală, incizurile scobituri cu formă cilindrică, iar şanţurile, scobituri de formă alungită ce se găsesc pe suprafaţa oaselor.

    2. STRUCTURA OASELOR

    Indiferent de forma lor, oasele sunt alcătuite în principal de ţesut osos compact şi ţesut osos spongios, la care se mai adaugă şi alte varietăţi de ţesut conjunctiv. Întrucât felul în care este alcătuit osul diferă în raport cu forma acestuia, vom descrie pe rând structura oaselor lungi, scurte şi late.

    2.1. Structura oaselor lungiStructura diafizei oaselor lungi se deosebeşte de structura epifizei, de aceea le vom prezenta separat.

    A) Structura diafizei

    Pe o secţiune transversală sau longitudinală prin diafiza femurului se observă la examenul cu ochiul liber că în axul diafizei se află un canal, numit canalul medular, în care se găseşte o substanţă de culoare galbenă, roşie sau cenuşie, denumită măduva osoasă. Canalul medular este circumscris pe peretele diafizei, în constituţia căruia intră, de la exterior către interior următoarele componente: periostul,
    Masa osoasă şi endostul.

    Periostul este o membrană vasculo-conjunctivă care înveleşte, la periferie întregul os, cu excepţia capetelor articulare, care sunt acoperite de cartilaje. Examenul microscopic al periostului arată că această membrană este formată la adult din două straturi, unul extern sau superficial, numit periostul fibros, şi altul intern sau profund, care vine în raport cu masa osoasă, numit periostul osteogen. Periostul fibros este format din ţesut conjunctiv fibros în care predomină fibrele colagene şi elastice, celulele conjunctive fiind rare, iar substanţa fundamentală aflându-se în cantitate mică.În periostul fibros se găsesc vase sanguine care pătrund în periostul osteogen şi apoi mai departe în masa osoasă. Periostul osteogen este format din ţesut conjunctiv în care predomină celulele conjunctive, şi din fibre elastice şi colagene care provin din periostul fibros şi care pătrund în masa osoasă. Periostul osteogen are un rol important în formarea ţesutului osos (de unde şi denumirea de osteogen).La adult periostul osteogen se află în stare de repaos.În caz de fractură însă, el îşi recapătă capacitatea de a da naştere ţesutului osos.

    Masa osoasă din structura diafizei are forma unui tub cilindric axat pe canalul medular şi este delimitată în partea externă, care vine în contact cu periostul, şi în partea internă, care vine în raport cu endostul, de câteva straturi de lamele osoase dispuse concentric, formând sistemul lamelar fundamental extern (subperiostic) şi intern (perimedular). Între cele două sisteme, masa osoasă este alcătuită din ţesut osos compact haversian şi interhaversian. Tubul cilindric este învelit de periost şi căptuşit de endost. Canalele haversiene se deschid în canalul medular şi în periost.În masa osoasa se găsesc terminaţii nervoase fine, vase sanguine şi limfatice, care sunt găzduite în canalele Havers şi Volcmann. Endostul este o membrană conjunctivă care căptuşeşte la interior masa osoasa atât a diafizei, cât şi a epifizelor.Ca structură microscopică, endostul este asemănător cu periostul, el fiind format din fibre conjunctive, în special de reticulină, dintr-un număr restrâns de celule conjunctive, din puţină substanţă fundamentală şi din rare vase sanguine.În perioada intrauterină, endostul are funcţie osteogenetică, iar la adult, el este inactiv din acest punct de vedere. Măduva osoasă este o formaţiune complexă în structura căreia intră diferite varietăţi de ţesut conjunctiv, vase sanguine şi terminaţii nervoase. Ea este prezentă atât în canalul medular cât şi în canalele Havers de calibru mai mare.Se deosebesc trei varietăţi de măduvă osoasă: roşie, galbenă şi cenuşie. Măduva roşie este de două feluri: osteogenă şi hematogenă. Măduva roşie osteogenă se găseşte în diafiza oaselor în perioada intrauterină şi de creştere şi are ca rol principal formarea ţesutului osos. Măduva roşie hematogenă se găseşte numai în diafiza oaselor fătului şi are ca rol primordial formarea elementelor figurate ale sângelui.La adult, ea dispare din diafiza oaselor lungi rânând cantonată numai în ţesutul osos spongios din epifizele unor oase lungi, din oasele late şi din corpurile vertebrelor. Măduva galbenă se găseşte în diafiza oaselor lungi ale adultului şi este alcătuită
    Dintr-o reţea fină de reticulină şi din celule grase. Ea se formează din măduva roşie prin transformarea anumitor tipuri de celule conjunctive în celule grase.

    În sfârşit, măduva cenuşie este prezentă în canalul medular al diafizei oaselor lungi la bătrâni. Ea se formează din măduva galbenă, prin transformarea celulelor grase în alte tipuri de celule conjunctive. B) Structura epifizei Pe o secţiune longitudinală sau transversală prin epifize se observă la examenul cu ochiul liber că substanţa osoasă are un aspect de burete, cu cămăruţe de diferite mărimi (areole) limitate de pereţi osoşi subţiri, cuprinse într-o capsulă de os compact.În aceste cămăruţe se găseşte măduva osoasă. Aşadar, masa osoasă din structura epifizei este formată îndeosebi din ţesut osos spongios, ţesutul osos compact formând doar un strat foarte subţire pe suprafaţa epifizei.În ceea ce priveşte periostul şi endostul, acestea sunt prezente şi în structura epifizelor, dar cu următoarele particularităţi: periostul lipseşte de pe suprafeţele articulare ale epifizelor fiind înlocuit cu cartilaj hialin, iar endostul căptuşeşte trabeculele care delimitează areolele. Este important să reţinem şi faptul că trabeculele osoase au orientare caracteristică pentru fiecare epifiză, orientare determinată de direcţia forţelor mecanice care se exercită asupra epifizei.

    2.2. Structura oaselor scurte În structura oaselor scurte intră periostul şi masa osoasă, formată îndeosebi din ţesut osos spongios aşezat în partea internă, şi dintr-un strat subţire de ţesut osos compact aşezat la periferie. Endostul cătuşeşte toate areolele ţesutului osos spongios.În areale se găseşte măduva osoasă.Ca şi la oasele lungi, periostul este înlocuit la nivelul suprafeţelor articulare cu cartilaj hialin.

    2.3. Structura oaselor late Ca şi în structura oaselor scurte şi lungi, în structura oaselor late intră: periostul, masa osoasă,
    Endostul şi măduva osoasă. Masa osoasă este formată atât din ţesut osos compact, cât şi din ţesut osos spongios. Caracteristica structurală a acestor oase constă în aceea că ţesutul osos spongios este situat între două straturi de ţesut osos compact învelit de periost. Aceste straturi de ţesut osos haversian poartă numele de table (tabla internă şi tabla externă). Areolele ţesutului spongios sunt căptuşite de emdost şi găzduiesc măduva osoasă hematogenă.

    3. DEZVOLTAREA OASELOR În perioada embrionară şi fetală scheletul este format din membrane conjunctive (scheletul craniului) şi din cartilaj hialin (membrele, coastele, scheletul axial).În a treia sau a patra săptămână de dezvoltare a embrionului apar primele procese de osificare la nivelul claviculei. Începând de la naştere şi până în jurul vârstei de 25 de ani, scheletul continuă să se dezvolte prin creşterea oaselor în lăţime şi în lungime. Procesul de transformare a membranelor conjunctive în os şi înlocuirea cartilajului hialin prin os alcătuiesc osificarea sau osteogeneza. Acest proces asigură totodată creşterea în grosime şi în lungime a osului în viaţa intra – şi extrauterină. Punctele în care începe şi se extinde osteogeneza poartă numele de puncte de osificare. Osteogeneza este un proces atât de distrugere cât şi de construcţie. Faza în care predomină fenomenele de construcţie, de transformare a membranelor conjunctive şi a cartilajului hialin în ţesut osos se numeşte osificare primară, în urma căreia ia naştere osul brut, incomplet diferenţiat, numit os primar. Faza în care sunt prezente fenomenele de distrugere şi de remaniere se numeşte osificare secundară. Aceasta dă naştere chiar din primii ani ai vieţii unui os modelat cu structurile definitive caracteristice osului adult numit os secundar.

    În procesul de osteogeneză, osteoblastele şi osteoclastele care se diferenţiază din celulele mezenchimale sau din fibroblaste au un rol determinant, ele sintetizând componentele de bază ale substanţei fundamentale a ţesutului osos, precum şi fibrele colagene.În matricea elaborată de aceste celule se depun săruri de calciu, în special sub formă de cristale de fosfat tricalcic.Pe măsură ce osul se formează, osteoclastele intervin prin procese de distrucţie şi rezorbţie locală în determinarea structurii definitive a osului nou format. Osteogeneza care se petrece în membranele conjunctive poartă numele de osificare de membrană intramembranoasă sau desmală, iar cea care are loc în cartilajul hialin se numeşte osificare de cartilaj, intracartilaginoasă sau encondrală.

    4. CREŞTEREA OASELOR Creşterea în grosime şi în lungime a osului are la bază aceleaşi procese ca şi osificarea primară şi secundară, adică activitatea osteogenetică a periostului şi a cartilajului de conjugare. 4.1. Creşterea oaselor în lungime Creşterea în lungime a osului se face îndeosebi prin intermediul diafizei şi are la bază un proces de osificare ce se desfăşoară în cartilajul de conjugare.La început acest proces se petrece atât spre epifize, cât şi spre diafiză. Ulterior procesul de creştere spre epifize se opreşte, formându-se la marginea epifizară a cartilajului de conjugare o lamelă osoasă ce opreşte procesul de osteogeneză. Creşterea osului continuă însă, dar numai spre marginea diafizară a cartilajului de conjugare.La om, oprirea creşterii în lungime are loc în jurul vârstei de 25 de ani, datorită dispariţiei cartilajului de conjugare. În timpul creşterii osului, cartilajul de conjugare este supus în permanenţă unui proces de neoformaţie şi în acelaşi timp de distrugere. Acest cartilaj creşte atât prin multiplicarea celulelor, cât şi prin mărirea volumului substanţei fundamentale. Celulele cartilaginoase se aşează în serii serii longitudinale axiale, închise în capsule cartilaginoase, luând aspectul unor fişicuri de monede. Procesul dublu de formare şi distrugere a cartilajului, cât şi pătrunderea ţesutului conjunctiv mezenchimal în cartilajul de creştere remaniat determină la acest nivel următoarele 5 zone: zona cartilajului hialin sau zona de rezervă; zona cartilajului seriat sau zona de creştere; zona cartilajului hipertrofiat, degenerat şi calcificat; zona de eroziune şi zona de osificare sau osteoidă.4.2. Creşterea oaselor în grosime

    Creşterea oaselor în grosime se face proporţional cu cea în lungime prin activitatea osteogenetică a periostului.La adult, după încetarea creşterii oaselor, periostul devine inactiv din punct de vedere osteogenetic, dar nu-şi pierde capacitatea de osteogeneză pe care o poate recăpăta în cazuri de fracturi, când periostul are un rol deosebit în formarea calusului care sudează fragmentele osului fracturat. Creşterea şi dezvoltarea oaselor se află sub dependenţa hormonilor şi a vitaminelor.
    Astfel, hormonul somatotrop influenţează creşterea oaselor în lungime, iar hormonul paratiroidian reglează circulaţia calciului în ţesutul osos. Hormonii gonadotropi masculini şi feminini influenţează gradul de măturare a osului. Vitaminele dingrupa D, vitamina A, ca şi vitamina C intervin direct în procesele de osteogeneză, lipsa lor producând tulburări în creşterea şi dezvoltarea oaselor.

  • Sistemul Nervos

    Sistemul Nervos

    Sistemul nervos: este format din elemente care sunt preocupate, recepţia stimulilor, transmiterea impulsurilor, sau pentru activarea mecanismelor muşchilor.

       Receptarea stimulilor este funcţia specială a celulelor senzoriale. Elemente ale sistemului nervos sunt celulele numite neuroni, aceştia sunt capabili numai de o activitate înceată şi generalizată, deşi pot fi şi unităţi conductoare foarte eficiente.

        Răspunsul specific al unui neuron-impulsul neuronic-şi capacitatea unei celule să fie stimulată fac aceste celule ca fiind unităţi care transfera informaţia dintr-o parte a corpului în alta.

    Sistemul Nervos

    Deşi multe animale-celulare au un fel de sistem nervos, complexitatea organizării diferă considerabil între diferitele animale.

       La animalele simple ca: meduzele-celulele nervoase formează o reţea capabilă să mediatizeze numai răspunsuri stereotipuri relative.

       La animalele mai complexe că: insecte, păianjeni, sistemul nervos este mult mai complicat. Aceste grupuri de lanţuri sunt legaţi între ei prin procese neuronice şi formează lanţuri de ganglioni. Astfel de lanţuri sunt găsite în toate animalele vertebrate, în care reprezintă o parte importantă a sistemului nervos, relatat special pentru a regulă activitatea inimii, glandelor, şi muşchilor involuntary.

     

     

    Sisteme Vertebrate:

    Animalele vertebrate au o şiră a spinării foarte osoasă precum şi a craniului unde partea centrală a sistemului nervos este situat.

        Creierul este o parte a sistemului nervos alocat în craniu, măduva spinării se afla în şira spinării. Creierul şi şira spinării sunt una în continuarea alteia printr-o deschidere a craniului, ambele fiind şi în contact cu alte părţi ale corpului prin nervi. Distincţia făcută dintre sistemul nervos central şi sistemul nervos periferic este bazată pe locurile pe care le ocupa diferit deşi aparţinând aceluiaşi sistem. Unele din procesele corpurilor conduc impresii şi altele conduc răspunsurile nervilor, numite reflexe, precum acelea cauzate de durere.

    Sistemul Nervos

       În piele există celule de diferite tipuri numiţi receptori, fiecare este senzitiv în modul său special la un anumit stimul. Terminaţiile de nervi sunt liberi şi sunt activaţi direct. Neuronii activaţi trimit impulsuri în sistemul nervos central şi în alte regiuni unde alte celule care au axoni se extind în periferie. Impulsurile sunt trimise mai departe la muşchii efectori după ce au fost procesate. Nervii cranieni sunt de la cap şi gât trecând prin deschiderea în craniu (cap).

        Nervii spinali sunt acei nervi asociaţi cu şira spinării şi trec prin deschiderile în coloana vertebrală. Ambele specii de nervi spinali şi craniali consista de un număr mare de de impulsuri ducând mesajul afară cât şi la sistemul nervos central.

    Nervii craniali şi spinali sunt făcuţi perechi: numărul în oameni-12 și 31, respectiv, Nervii cranieni sunt distribuiţi capului şi gâtului şi alte zone a corpului cu o singură excepţie, al 10-lea nerv cranial numit vagus.

     

    Reţeaua de nervi:

    Pentru a aproviziona structurile din gât, vagusul este distribuit structurilor aflate în piept şi abdomen. Vederea, auzul şi senzaţia vestibulară, şi gustul este mijlocit la o secundă, şapte sau opt nervi cranieni respectiv. Nervii cranieni mai mijlocesc şi funcţiile motorii ale capului, ochilor, fetei, limbii cât şi muşchii folosiţi în mestecat şi înghiţit.

        După ce ies din vertebre, nervii spinali sunt distribuiţi regiunilor trunchiului şi a membrelor.

    Neurologia este stiinta care studiaza si trateaza boliile sistemului nervos.

     

  • Sistemul circulator

    Sistemul circulator

     

    Sistemul circulator este format din inimă, vasele sangvine şi limfatice care alcătuiesc o unitate funcţională coordonată şi permanent adaptată nevoilor organismului.

    Inima

    Inima este un organ musculos,cavitar, tetracameral, care pompeayă ritmic în artere sângele pe care îl primeste prin vene. Deşi la om cântăreşte aproximativ 300 g şi are mărimea pumnului unui adult, inima efectuează o activitate uriaşă, zilnic contractându-se de peste 100000 de ori şi pompând peste 7200 de l de sânge. Secţionând inima, se constată că este construită din două atrii şi două ventricule, separate complet prin septurile interatrial şi iterventricular. Fiecare atriu comunică cu ventriculul respectiv prin orificiile atrio-ventriculare prevăzute cu valve, care se deschid doar intr-un anumit sens, spre venticule: stâng (biscupidă) şi drept (triscupidă).

     

    Structura histologică a inimii

    Inima este alcătuită din tei straturi concentrice: endocard, miocard şi epicard.

    Endocardul este constituit dintr-un endoteliu situat pe o membrană bazală ce se continuă cu stratul subendotelial, format din fibre colagene, fibre de reticulină, fibre elastice, rare celule conjuctive şi numeroase terminaţii nervoase senzitive.

    Miocardul este constituit din fascicule de fibre musculare cardiace, orientate circular în peretele atriilor, şi din fibre oblic-spiralate în ventricule.

    In peretele inimii. În afara celulelo miocardice, mai există celule specializate în generarea şi conducerea impulsulilor de contracţie acestea constituie ţesutul excitoconductor nodal.

    Epicardul este o membrană epitelio-conjuctivă subţire ce acoperă suprafaţa cardiacă şi constituie foiţa viscerală a pericardului. Între foiţele pericardului se găseşte cavitatea pericardică cu olamă subţire de lichid, care favorizează alunecarea în timpulactivitaţii cardiace.

    Vascularizaţia inimii, extrem de bogată este asigurată de cele două artere coronare care se desprind de la originea aortei şi se împart în ramuri care nu se anastomozează între ele.Obstrucţia unei coronare sau a ramurilor sale provoacă necroza teritoriului cardiac deservit.

    Inervaţia extrinsecă a inimii este realizată prin fibre vegetative simpatice şi parasimpatice formând plexul cardiac. Fibrele simpatice provin din ganglionii paravertebrali cervicali şi exercită efecte stimulatoare asupra miocardului şi vasodilatatoare coronariene. Fibrele parasimpatice provin din nervii vagi, nerveazăpredominant nodulii sinoatrial şi atrioventricular şi au ca efect diminuarea activitaţii cordului.

     

    Proprietaţile muşchiului cardiac

     

    Miocardul care din punct de vedere structural este un muşchi striat are proprietaţi comune cu muşchii striaţi, dar şi o serie de proprietăţi caracteristice.

       –Ritmicitatea este proprietatea cordului de a se contracta succesiv ca urmare a impulsurilor contracţiile generate de nodul sinoatrial. Aceste impulsuri sunt urmarea unor modificări metabolice care au loc în sistemul excitoconductor.

       –Conductibilitatea este proprietatea miocardului în specil a ţesutului nodal de a conduce unde de contracţie de la nivelul nodului sinoatrial în întreg cordul.

       –Excitabilitatea este proprietatea miocardului de a răspunde printr-o contracţie la stimuli adecvaţi.

       –Contractilitatea este proprietatea miocardului de a se contracta atuci când este stimulat adecvat. Contracţiile miocardului se numesc sistole iar relaxările diastole.

  • Reproducerea

    Reproducerea

             Concepţia are loc atunci când două celule fuzionează pentru a începe o nouă viaţă.

             La oameni, că de altfel la toate mamiferele, una din cele două celule provine de la un mascul adult, iar cealaltă, de la o femelă adultă. Celula masculină se numeşte spermatozoid, iar cea feminină ovul.

             Începutul unei noi vieţi se produce în momentul concepţiei – clipa în care spermatozoidul masculin şi ovulul (oul) feminin fuzionează, pentru a deveni un singur tot. Aceasta împreunare a celulelor sexuale se produce în corpul femelei, ca urmare a unui act sexual petrecut între cei doi parteneri. După concepţie, nouă fiinţă continua să se dezvolte în corpul mamei, până în clipa în care poate avea loc naşterea.

             Pentru a se produce concepţia, atât spermatozoidul cât şi ovulul trebuie să se afle într-un anumit stadiu de dezvoltare – un proces complicat care se petrece în gonade, cunoscute şi sub denumirea de organe primare de reproducere.

       Depozitul seminal

          Sperma masculină este constituită din celule sexuale numite spermatozoizi, care, că toate celelalte celule ale corpului, au 23 de perechi de cromozomi. Pe parcursul dezvoltării şi maturării depline, spermatozoizii sunt stocaţi în gonadele masculine – cele două testicule, care sunt suspendate într-un sac seminal, situat la exteriorul corpului. Pentru o bună dezvoltare, spermatozoizii au nevoie de o temperatură mai joasă decât necesită restul corpului pentru o bună funcţionare. Ouăle feminine măturate se găsesc în interiorul corpului, în două organe numite ovare.

             Înainte ca spermatozoidul să se unească cu ovulul, cromozomii pereche trebuie să se transforme în cromozomi simpli, astfel încât după fuziune cei 23 de cromozomi simpli ai spermatozoidului şi ai ovulului să se unească, pentru că noua celulă formată să aibă cele 23 de perechi de cromozomi. Acest proces de divizare face posibil ca nouă fiinţă, pe cale se prindă viaţă, să moştenească caracteristicile ambilor părinţi.

             Procesul de divizare cromozomială se numeşte meioza.

          Spermatozoidul ajuns la maturare se numeşte spermatocit primar. În acest moment, procesul de divizare se poate produce: în această etapă se separă perechile de cromozomi, câte unul din fiecare pereche, conţinute în cele două noi celule ce au rezultat în urma procesului de divizare. Noile celule, spermatocitele secundare, conţin doar 23 de cromozomi simpli.

             Procesul de separare cromozoidal are loc şi în ovulul aflat într-un anumit stadiu de dezvoltare. Ovogonul matur se transformă în ovocit primar cu un folicul, şi, ca şi în cazul spermatocitului primar se divide prin procesul numit meioza, perechile de cromozomi devenind cromozomi simpli.

       Stadiile de măturare ale spermatozoidului

             Din acest moment, celula nu se mai divizează la fel. Fiecare din spermatocitele secundare suferă o nouă diviziune meiotică prin care cromozomii simpli se împart în două. Jumătatea identică a acestor cromozomi va constitui parte din noua celulă, fiecare dintre ele având 23 de cromozomi.

             În stadiile de măturare ale spermatozoidului acest tip de celule poartă numele de spermatite. Ele au o formă rotundă, la fel ca spermatocitele primare şi secundare, dar trebuie să sufere noi transformări pentru a de veni spermatozoizi complet măturaţi, cu un corp oval, cu coada şi 23 de cromozomi simpli, compleţi.       Aceste transformări se produc în interiorul unor celule speciale, protectoare, numite şi sertoli. În urma procesului, vor rezulta spermatozoizi ce vor avea o formă ovală, cu un cap care conţine materialul genetic al celor 23 de cromozomi simpli, acoperiţi cu un înveliş numit acrozom.         Fiecare spermatozoid are o coadă formată din fibre cilindrice, care printr-o mişcare vibratorie, îl poate pune în mişcare. Capul se găseşte în partea superioară a corpului ce conţine enzime (mitochondriu spermatidal). Enzimele sunt necesare pentru a asigura energie spermatozoidului matur   

             În momentul maturării depline, spermatozoidul se detaşează de celulă specială, deplasându-se printr-un canal lung şi sinuos (epidimul), situat în spatele testiculelor. El îşi încheie aici procesul de măturare fiind acoperit cu o membrană celulară. Spermatozoidul poate rămâne în acest loc, împreună cu milioane de alţi spermatozoizi, vreme de trei sau patru săptămâni.

       Maturarea ovulului

             Ovarele, gonadele feminine, în care ovulul începe procesul de măturare, sunt situate la capătul unei perechi de canale, numite trompe uterine. Acestea conduc către uter.          În momentul în care ovulul este apt pentru a se transforma din ovocit primar într-unul secundar, el se afla încă tot în foliculul ovarian.

             Ovulul trece prin faza de meioza, identic cu spermatocitul primar, însă rezultatul meiozei este unul diferit deoarece nu vor rezulta două celule identice.

             Ovocitul primar se divide în două, însă unul dintre cele două corpuri rezultate (ovocitul secundar), este mai mare decât celălalt. Acesta este cel care se va transforma în ovulul matur, în timp ce corpul mai mic (care conţine şi el 23 de cromozomi simpli şi este numit corp galben) pătrunde în zona ce înconjoară ovocitul primar iniţial, zona numită zona pellucida, şi care apoi degenerează.

             Ovocitul secundar, care rămâne, împreună cu învelişul ce-l înconjoară (zona pellucida), este asemănător ca formă, dar mult mai mare decât spermatidul. În decurs de doar două zile, ovocitul migrează, prin trompa uterină, din ovar în uter, unde se va produce cea de-a doua divizare. Fiind incapabil de a se mişca, el este obligat să coboare prin trompa uterină de nişte cili micuţi, având o structură asemănătoare cu cea a firului de păr, situaţi la capătul trompei uterine, iar apoi de contracţiile trompei. Acest proces poartă numele de ovulaţie şi are loc lunar, în corpul femeii adulte.

       Fecundarea

             Noul ovul matur este acum pregătit pentru concepţie, dar acest lucru se va întâmpla doar dacă un spermatozoid va reuşi să-l penetreze. Acest proces se numeşte fecundare. În urma fecundării ovulului de către spermatozoid, are loc procesul de concepţie şi o nouă viaţă este pe cale să înceapă. Abia acum ovulul va suferi noi transformări.

             Dacă oul matur nu este fecundat, el rămâne în uter şi degenerează după o zi. Spermatozoizii pot aştepta o perioadă de o lună, însă odată ce au fost eliminaţi şi ei degenerează tot într-o singură zi. Epididimul, locul în care se stochează spermatozoizii, este legat de uretra printr-un canal numit canal epididimal.         Uretra este un canal situat în interiorul penisului. Ovulul măturat se găseşte în interiorul uterului.

             Spermatozoizii sunt trecuţi în vagin prin intermediul unui fluid, numit lichid seminal (spermă). Aproximativ 250 de milioane de spermatozoizi pot fi eliberaţi în timpul unui act sexual. Ei vor începe să se deplaseze înspre uter, mulţi dintre ei nereuşind să ajungă la destinaţie. La marea majoritate a mamiferelor, femelele nu sunt receptive la avansurile masculilor decât atunci când poartă un ovul matur în uter. Astfel, creşte mult probabilitatea ca procesul de concepţie să aibă loc, în caz că împerecherea s-a produs. În cazul fiinţelor umane, femeia este receptivă la avansurile bărbatului şi în alte momente, ceea ce face că probabilitatea concepţiei să fie mai mică. Dacă în momentul împerecherii există un ovul matur pregătit, se va produce fecundarea.

       După fecudare

             După ce a fost penetrat de un spermatozoid, ovulul devine rezistent faţă de toţi ceilalţi. Membrana celulară care înconjoară ovulul fuzionează cu spermatozoidul, cele două celule, devenind una singură. Abia acum, ovulul va trece prin cea de-a doua fază de meioza. Lanţul cromozomial, format din 23 de cromozomi, care se situau în ovul, se vor uni cu cei ai spermatozoidului. În această etapă, cromozomii masculini împreună cu cei feminini, se numesc pronuclee masculine şi feminine. Acestea se măresc şi se mişcă unul către celălalt, pentru a se întâlni în centrul ovulului. Cele două membrane care le înconjoară se unesc şi cele două grupe, de câte 23 de cromozomi fuzionează în perechi. Se formează astfel o singură celulă perfect definită. Această celulă poartă numele de zigot şi reprezintă începutul unei noi fiinţe. Ea conţine toate informaţiile genetice necesare dezvoltării viitoare a individului.                    Odată petrecute toate acestea, foliculul din care s-a dezvoltat ovulul continua să crasca pentru a deveni corpul luteic. Şi acesta determina anumite schimbări al nivelul zonei pelucide care va împiedica ceilalţi spermatozoizi să penetreze ovulul şi care vor ajuta ovulul fecundat să crasca şi să se dezvolte.

     

    INFORMATII :

    Spermatiozoidul matur este prea mic pentru a fi vizibil cu ochiul liber. Perfectionarea microscoapelor electronice a facut posibil studiul celulelor mici. Cu ajuto-rul acestor microscoape, s-a determinatca spermatozoidul are o lungime de aproxi-mativ sase sutimi de milimetru (55-56 microni, acestia reprezentand o miime de milimertru). Capul spermatozoidului are o lungime de aproximativ cinci miimi de mili-metru (5 microni de la un capat la celalalt).

    Un ovul este cu mult mai mare decat un spermatozoid ; un ovul uman ajuns la maturare este chiar la limita vizibilitatii umane. Dupa meioza primara, oul pe cale de maturare impreuna cu invelisul exterior au un diametru de aproximativ 11-16 miimi de milimetru.

    In secolul al XVII-lea omul de stiinta Anton Van Leeuwenhoek s-a specializat in a lucra cu nou inventatul microscop descoperind ca sperma umana contine spermatozoizi.

  • Popândăul comun

    Popândăul comun

    CPopândăul Comunine a cutreierat drumurile Bărăganului sau ale Dobrogei, este imposibil să nu fi surprins mişcarea rapidă şi alunecoasă a unor vieţuitoare extrem de vioaie, care năzuiau spre cuiburile lor subpamin-tene din taluzuri. Aceste vieţuitoare veşnic în mişcare, întreruptă de o clipă de şedere înălţate pe picioarele dinapoi, într-o atitudine caracteristică, nu sunt altceva decât popândăi.

    Corpul popândăului este suplu şi alungit, amintind de cel al nevas-tuicii, în lungime de 19-22 cm. Coada are 5,5-7,5 cm lungime, bine. Îmbrăcată în blană. Greutatea corpului este cuprinsă între 230 şi 340 g.. Botul este scurt şi obtuz, cu vibrize lungi, iar urechile sunt scurte, încât abia se văd din blană. Membrele anterioare au câte 4 degete, iar cele posterioare câte 5 degete, prevăzute cu unghii puternice, adaptate pentru săpat. Blana are culoarea galbuie-cenusie, cu reflexe negre şi ruginii, insulare, închise la culoare, cu aspect de pete fine. Pe partea ventrală blana are o nuanţă galbuie-deschis. Ceea ce este caracteristic pentru blana de popândău, este absenţa aproape completă a stratului de păr moale, puful, astfel încât blana apare formată numai din spic. Ochii sunt mari, proeminenţi şi în comparaţie cu mărimea capului sunt mult distanţaţi între ei. O astfel de poziţie a ochiului este rezultatul unei adaptări la mediu, permiţând popândăului să observe întinderile din jur, fără a scoate complet capul din galerii. Buza superioară este crestată adânc. La baza cozii are 3 papile perianale care secretă un lichid mirositor, cu rol în găsirea partenerilor la împerechere şi în delimitarea teritoriului.

    Popândăul este animal tipic zonei de stepa şi silvostepa, fiind deosebit de numeros în Dobrogea, sudul Olteniei, Muntenia şi Moldova. Lipseşte în Transilvania. Altitudinal, urca până la 300 m. Prefera cim-piile înierbate, taluzurile drumurilor şi căilor ferate. Cea mai mare parte a timpului o petrece în galeriile sale, destul de complicate, unele fiind folosite permanent, altele ocazional. Galeriile ocazionale sunt folosite pe timp rece şi umed, iar cele permanente pentru hibernare. Înainte de intrarea în hibernare îşi astupă cu pământ intrările în galerii. Deşi este sociabil, fiecare individ al coloniei are o vizuină a sa, cu galeria de acces verticală sau oblică, la capătul căreia se afla un cuib pentru iarnă, căptuşit cu ierburi uscate. Hibernează din luna septembrie până în lună martie. în mod excepţional, când apar condiţii climatice nefavorabile, cu temperaturi scăzute, intrarea în hibernare poate avea loc chiar în luna august. Bine adaptat la mediu, popândăul parcurge şi o stare de estivaţie, în care intră în verile secetoase, cu condiţii grele de hrănire, iar uneori intra în hibernare direct după estivaţie. Astfel că, în decursul unui an, în astfel de condiţii, are o perioadă de activitate de numai 3-4 luni. Pentru iarnă nu îşi face provizii, starea de hibernare fiind profundă şi continuă. Are activitate exclusiv diurna, cu două reprize de activitate intensă, dimineaţa, până către orele 11, şi dupa-amiazar între orele 15 – 18. Este foarte atent şi la cel mai mic pericol se retrage în galerii, din care nu iese decât atunci când este linişte deplină. Adesea, obişnuieşte să ia o poziţie verticală, sprijinit doar pe labele dinapoi, iar în caz de pericol scoate un şuierat de avertizare pentru ceilalţi membri ai coloniei. Se împerechează în luna aprilie şi, după o gestaţie de circa 8 săptămâni, fata 4-6 pui lipsiţi de vedere, care după 5 săptămâni pot părăsi vizuină. în luna august puii devin independenţi şi îşi sapă galerii proprii în apropierea celor ale adulţilor. Se reproduce o singură dată pe an, maturitatea sexuală fiind atinsă în primăvara următoare. Popândăul prezintă o particularitate anatomică specifică animalelor de stepa care constă în structura deosebit de complexă a urechii interne, datorită căreia este capabil să recepţioneze ultrasunete.

    Este mare consumator de cereale şi de diverse seminţe. Rareori şi mai ales primăvara se hrăneşte cu rădăcini şi insecte. S-a stabilit că în decursul unui an un popândău consuma circa 4 kg de cereale, motiv pentru care este considerat dăunător, mai ales că la aceasta se adăugă şi faptul că galeriile sale subminează terasamentele. Duşmanii săi sunt dihorul, vulpea, nevăstuică şi păsările răpitoare de zi.

    Numiri regionale: ciocănita (Banat, derivată din denumirea sârbeasca – ticonita); suită (Oltenia); păruşel (Târgu Mureş); poponete (Prahova); chiuta (Bărăgan); popândău (Muntenia); hornosar (Rădăuţi); ţiştar (Moldova, în general).

    POPÂNDĂU PESTRIŢ

    Este de mărimea speciei precedente, are un aspect perlat, ca urmare a prezenţei unor pete dese de culoare deschisă, bine marcate. Hibernează din septembrie până în aprilie. Trăieşte în galerii ceva mai complicate decât cele ale popândăului comun. Modul de viaţă este asemănător cu al speciei precedente. La noi a fost identificat numai în nordul Moldovei, adesea fiind întâlnit alături de popândăul comun.

    Se mai numeşte popândău perlat.

    Denumirea ştiinţifică este Cilcllus suslicus, Gueldeiistaedl, 1770.

    Numiri străine: engl. spolled souslik: fr. spermophile (souslik) tacitele; germ. Perlziesel.

    POPÂNDĂU DUNĂREAN

    Este o subspecie endemică semnalata în Câmpia Dunării. Are aspect şi mod de viaţă asemănătoare cu cele ale popândăului comun.

    Denumirea ştiinţifică este Citeilus citcllus istricus, Călinescu, 1934.

  • Plantele ocrotite din România

    Plantele ocrotite din România

    Vegetaţia Munţilor Bucegi a constituit cu predilecţie un punct de atracţie pentru botanişti ori de câte ori ei au ajuns în acest minunat colţ al naturii fie ca turişti, fie cu preocupări stricte de cercetare.


    Diversitatea formelor de relief, structura geologică, altitudinea ce se ridică cu puţin la peste 2500 metri, oferă condiţii deosebit de variate ce au permis instalarea unei flore pe aceeaşi măsură de bogată şi variată, cuprinzând toate grupele mari de plante.


    În concluzie flora micologică a Munţilor Bucegi este deosebit de bogată şi de diversă în alcătuirea ei şi majoritatea criptogamelor găsesc în acest areal condiţii din cele mai favorabile dezvoltării lor.

    Caracterizarea brioflorei

    Studiul briofitelor din Bucegi, a început şi a evoluat treptat în paralel cu studiul florei cormofitelor efectuate atât de botanişti autohtoni cât şi din alte ţări. Conspectul briofitelor din Bucegi realizat pe baza datelor bibliografice, de ierbar, cât şi a studiilor realizate de Academia Romana prin Institutul de Biologie Bucureşti, cuprinde un număr de 259 specii ce aparţin la 135 genuri şi 63 familii.

    Numărul mic al speciilor corticole se explică prin prezenţa lor şi pe alte substraturi ceea ce a dus la încadrarea acestora în categoria poli edaficelor. În privinţa exigentelor hidrice predomina net speciile mezofile (53,2%), şi higrofile (15,4%). Majoritatea staţiunilor cu elemente brio floristice importante se afla preponderent în rezervaţiile naturale.

    Remarcăm că briofitele sunt prezente în toate etajele cât şi în toate formaţiunile de vegetaţie chiar dacă prezintă mari variaţii calitative şi cantitative în funcţie de condiţiile locale.

    Caracterizarea florei cormofitelor

    Masivul Bucegi reprezintă o unitate aproape complet diferită de celelalte masive muntoase de la noi, pe o suprafaţă relativ mică şi prezintă o multitudine de aspecte ceea ce a permis instalarea în această zonă a unei flore deosebit de bogată, cu numeroase rarităţi.

     

Ultimele Compuneri

  • Scrisoare catre mama de 8 martie

    Dragă mamă,

    8 martieCu ocazia zilei de 8 martie – Ziua Femeii, dar şi a mamei, doresc să-ţi împărtăşesc dragostea şi recunoştinţa pe care ţi-o port. Chiar dacă uneori te mai necăjesc şi nu te ascult, să ştii că nu o fac cu bună ştiinţă. Iar după ce fac câte-o boacănă îmi pare rău pentru supărarea pe care ţi-am pricinuit-o. Acesta e şi motivul pentru care nu pot să-ţi ascund nimic şi îţi mărturisesc imediat ce am greşit.Încă de mic copil, ai avut grijă de mine, m-ai protejat şi mai înconjurat cu iubire. Îmi aduc aminte şi acum câte nopţi nu ai dormit, deoarece ai vegheat la căpătâiul meu, eu fiind bolnav. În alte dăţi când m-au supărat alţi copii, m-ai încurajat şi mi-ai insuflat curaj. Pentru asta, mamă, îţi voi fi pentru toată viaţa mea recunoscător.Şi acum, ca elev, îmi dai în fiecare zi o mână de ajutor la lecţii. Ştiu că de multe ori eşti obosită, când vii de la serviciu, dar niciodată nu mi-ai spus că nu ai timp pentru mine. Întotodeauna te-ai sacrificat pentru mine şi pentru asta mamă te voi respecta mereu.Pentru viitor, dragă mamă, îţi urez să ai parte de bucurii multe, sănătate, mult noroc şi spor în tot ce întreprinzi. Mai sper mama mea să ai parte de linişte şi zile senine. Eu mă voi strădui să-ţi fac cât mai puţine greutăţi.Draga mea mamă eu cred că eşti cea mai bună mamă din lume. Şi cea mai frumoasă! Cred că orice copil şi-ar dori să aibă aşa o mamă. 

    Te sărut şi te îmbrăţişez,

    Adrian

  • În apropierea zilei de 1 Martie

    În apropierea zilei de 1 Martie

    În apropierea zilei de 1 MartieSe apropie ziua de 1 Martie, prima zi de primăvară. Este ziua în care dăruim mărţişoare fetelor şi femeilor. Mărţişorul este o podoabă micuţă, care se prinde cu un şirag împletit din două fire: unul alb şi altul roşu. Mărţişorul este simbolul primăverii. Se poartă toată lună martie, iar la sfârşitul lunii, se agaţă într-un copac. Şi dacă iţi pui o dorinţă, atunci când prinzi mărţişorul în copac, dorinţa se îndeplineşte.1 martie este ziua în care începe primăvara. Ziua se măreşte şi noaptea se micşorează. Temperatura începe să crească şi încetişor, natura se trezeşte la viaţă. În locul zăpezii gri, murdare, apare o explozie de culori şi miresme proaspete. Copacii înmuguresc şi apar mlădiţe noi, de un verde crud. Iarba încolţeşte şi străpunge ultimul strat rămas din zăpadă. Apar şi primele flori: ghioceii sunt vestitorii primăverii, zambilele care sunt simbolul jocurilor sportive, narcisele şi, preferatele mele, toporaşii de martie.Tot acum, păsările migratoare se întorc din ţările calde. Vom construi căsuţe pentru ele şi le vom pune în copaci. Drept mulţumire, păsările călătoare ne vor încânta auzul cu trilurile lor vesele. Va începe curăţenia în parcuri, se vor vopsi copacii şi băncile din parc. Gâzele vor zumzăii şi vor dansa în aer. Freamătul lor se va contopi cu freamătul naturii renăscute la viaţă.Ziua fiind mai lungă avem mai multe ore în care să ne jucăm, mai multe ore de distracţie. Simplul gând că vine primăvara îmi umple sufletul de fericire şi de bucurie, de nerăbdare. Toţi oamenii sunt mai veseli, mai bucuroşi şi mai calzi. Întreaga planetă renaşte primăvara: plantele, vietăţile, oamenii. Şi totul începe cu 1 Martie!

     

  • Poveste de Iarnă

    Poveste de Iarnă

    Poveste de IarnăEste Ajunul Crăciunului. Totul în jur este acoperit cu o pătură albă, imaculată şi pufoasă de zăpadă. Bradul este împodobit, iar darurile sunt împachetate.Îl aştept cu nerăbdare pe Moş Crăciun. Mama pregăteşte tot felul de gustări minunate, iar eu privesc la geamul îngheţat să văd strălucitorii fulgi de nea. pe străzi, colindele răsună, iar totul în jur arata ca-n poveşti. Eu, împreună cu familia mea, stăm lângă brad, mâncând gustări şi povestind. La noi acasă, tatăl meu mă ajută la împodobitul bradului, mama pregăteşte masa, mătuşa şi unchiul se ocupă de cumpărături, iar bunicii mei se ocupă cu decorarea casei. Crăciunul este acea sărbătoare, atunci când eşti aproape de cei dragi.La noi în familie nu numai că primim ci şi dăruim cadouri… Pentru mine, Crăciunul este o sărbătoare în familie, iar împodobirea bradului şi cadourile, fac pate din farmecul ei. Un lucru mai frumos decât, POVESTE DE CRĂCIUN, în familia mea nu există. Aşa este CRĂCIUNUL la mine acasă şi aşa va fi mereu !!!

  • Peisaj de Toamnă

    Peisaj de Toamnă

    Peisaj de Toamnă

    În răcoarea dimineţii, pădurea părea de aramă, poleită de negri şi mişcători deasupra muntelui. Pe pământul amorţit cad miresme stinse si frunze vestejite. Vântul adie uşor prin livezi, împrăştiind arome dulci şi amărui. Se simte parfumul îmbietor al fructelor coapte.Liniştea se înăbuşă în sunetul cristalin al râului. În curând nu se va mai auzi nici zumzetul insectelor.Toamna se sfârşeşte pe nesimţite, ascunzând tainic mistere. Câmpiile şi grădinile se usucă, lăsând în urmă poveri grele. Copacii şi-au pierdut podoaba, iar frunzişul ruginiu este aşezat în tot codrul. Fiecare frunză îmi şopteşte fericire; bruma argintie a împodobit grădina, iar gâzele plăpânde amorţesc de frig. Vin nopţile răcoroase, iar frigul se lasă uşor, spulberând tainele ascunse ale toamnei.

  • Vacanţă de Vară

    Vacanţă de Vară

    Vacanţă de Vară

    Zilele vacanţei de vară s-au apropiat repede.Toţi copii îşi fac planuri pentru bine meritată vacanţă după un an şcolar plin de realizări. Unii merg la bunici , alţii la mare, la munte ,toţi sunt bucuroşi.Eu împreună cu familia merg la mare .Îmi place foarte mult apă înspumată ,nisipul fin şi cald de la malul mării. Restul vacanţei mi-l petrec la bunici ajutându-i la treburile gospodăreşti. Mă întorc acasă aproape de începutul anului şcolar, dar până atunci bucur de ultimele zile de vacanţă la bunici. Urmăresc în fiecare zi rândunelele de la streaşina casei care îşi pregătesc puişorii de plecare în ţările calde . Îmi este greu căci şi eu voi pleca şi va rămâne casa bunicilor fără rândunele şi fără rândunici.În apusul soarelui îmi depăn gândurile trăite de-a lungul vacanţei şi le aştern pe hârtie care vor rămâne amintiri în paginile copilăriei mele.

     

Referatele şi lucrările oferite de referatok.ro au scop educativ şi orientativ pentru cercetare academică.

Îţi recomandăm ca referatele pe care le downloadezi de pe acest site să le utilizezi doar ca sursă de inspiraţie sau ca resurse educaţionale pentru conceperea unui referat nou, propriu şi original.