Popândăul comun

CPopândăul Comunine a cutreierat drumurile Bărăganului sau ale Dobrogei, este imposibil să nu fi surprins mişcarea rapidă şi alunecoasă a unor vieţuitoare extrem de vioaie, care năzuiau spre cuiburile lor subpamin-tene din taluzuri. Aceste vieţuitoare veşnic în mişcare, întreruptă de o clipă de şedere înălţate pe picioarele dinapoi, într-o atitudine caracteristică, nu sunt altceva decât popândăi.

Corpul popândăului este suplu şi alungit, amintind de cel al nevas-tuicii, în lungime de 19-22 cm. Coada are 5,5-7,5 cm lungime, bine. Îmbrăcată în blană. Greutatea corpului este cuprinsă între 230 şi 340 g.. Botul este scurt şi obtuz, cu vibrize lungi, iar urechile sunt scurte, încât abia se văd din blană. Membrele anterioare au câte 4 degete, iar cele posterioare câte 5 degete, prevăzute cu unghii puternice, adaptate pentru săpat. Blana are culoarea galbuie-cenusie, cu reflexe negre şi ruginii, insulare, închise la culoare, cu aspect de pete fine. Pe partea ventrală blana are o nuanţă galbuie-deschis. Ceea ce este caracteristic pentru blana de popândău, este absenţa aproape completă a stratului de păr moale, puful, astfel încât blana apare formată numai din spic. Ochii sunt mari, proeminenţi şi în comparaţie cu mărimea capului sunt mult distanţaţi între ei. O astfel de poziţie a ochiului este rezultatul unei adaptări la mediu, permiţând popândăului să observe întinderile din jur, fără a scoate complet capul din galerii. Buza superioară este crestată adânc. La baza cozii are 3 papile perianale care secretă un lichid mirositor, cu rol în găsirea partenerilor la împerechere şi în delimitarea teritoriului.

Popândăul este animal tipic zonei de stepa şi silvostepa, fiind deosebit de numeros în Dobrogea, sudul Olteniei, Muntenia şi Moldova. Lipseşte în Transilvania. Altitudinal, urca până la 300 m. Prefera cim-piile înierbate, taluzurile drumurilor şi căilor ferate. Cea mai mare parte a timpului o petrece în galeriile sale, destul de complicate, unele fiind folosite permanent, altele ocazional. Galeriile ocazionale sunt folosite pe timp rece şi umed, iar cele permanente pentru hibernare. Înainte de intrarea în hibernare îşi astupă cu pământ intrările în galerii. Deşi este sociabil, fiecare individ al coloniei are o vizuină a sa, cu galeria de acces verticală sau oblică, la capătul căreia se afla un cuib pentru iarnă, căptuşit cu ierburi uscate. Hibernează din luna septembrie până în lună martie. în mod excepţional, când apar condiţii climatice nefavorabile, cu temperaturi scăzute, intrarea în hibernare poate avea loc chiar în luna august. Bine adaptat la mediu, popândăul parcurge şi o stare de estivaţie, în care intră în verile secetoase, cu condiţii grele de hrănire, iar uneori intra în hibernare direct după estivaţie. Astfel că, în decursul unui an, în astfel de condiţii, are o perioadă de activitate de numai 3-4 luni. Pentru iarnă nu îşi face provizii, starea de hibernare fiind profundă şi continuă. Are activitate exclusiv diurna, cu două reprize de activitate intensă, dimineaţa, până către orele 11, şi dupa-amiazar între orele 15 – 18. Este foarte atent şi la cel mai mic pericol se retrage în galerii, din care nu iese decât atunci când este linişte deplină. Adesea, obişnuieşte să ia o poziţie verticală, sprijinit doar pe labele dinapoi, iar în caz de pericol scoate un şuierat de avertizare pentru ceilalţi membri ai coloniei. Se împerechează în luna aprilie şi, după o gestaţie de circa 8 săptămâni, fata 4-6 pui lipsiţi de vedere, care după 5 săptămâni pot părăsi vizuină. în luna august puii devin independenţi şi îşi sapă galerii proprii în apropierea celor ale adulţilor. Se reproduce o singură dată pe an, maturitatea sexuală fiind atinsă în primăvara următoare. Popândăul prezintă o particularitate anatomică specifică animalelor de stepa care constă în structura deosebit de complexă a urechii interne, datorită căreia este capabil să recepţioneze ultrasunete.

Este mare consumator de cereale şi de diverse seminţe. Rareori şi mai ales primăvara se hrăneşte cu rădăcini şi insecte. S-a stabilit că în decursul unui an un popândău consuma circa 4 kg de cereale, motiv pentru care este considerat dăunător, mai ales că la aceasta se adăugă şi faptul că galeriile sale subminează terasamentele. Duşmanii săi sunt dihorul, vulpea, nevăstuică şi păsările răpitoare de zi.

Numiri regionale: ciocănita (Banat, derivată din denumirea sârbeasca – ticonita); suită (Oltenia); păruşel (Târgu Mureş); poponete (Prahova); chiuta (Bărăgan); popândău (Muntenia); hornosar (Rădăuţi); ţiştar (Moldova, în general).

POPÂNDĂU PESTRIŢ

Este de mărimea speciei precedente, are un aspect perlat, ca urmare a prezenţei unor pete dese de culoare deschisă, bine marcate. Hibernează din septembrie până în aprilie. Trăieşte în galerii ceva mai complicate decât cele ale popândăului comun. Modul de viaţă este asemănător cu al speciei precedente. La noi a fost identificat numai în nordul Moldovei, adesea fiind întâlnit alături de popândăul comun.

Se mai numeşte popândău perlat.

Denumirea ştiinţifică este Cilcllus suslicus, Gueldeiistaedl, 1770.

Numiri străine: engl. spolled souslik: fr. spermophile (souslik) tacitele; germ. Perlziesel.

POPÂNDĂU DUNĂREAN

Este o subspecie endemică semnalata în Câmpia Dunării. Are aspect şi mod de viaţă asemănătoare cu cele ale popândăului comun.

Denumirea ştiinţifică este Citeilus citcllus istricus, Călinescu, 1934.