REPREZENTĂRI SOCIALE ALE IDENTITĂŢII.

NAŢIONAL VS. EUROPEAN ÎN MENTALUL COLECTIV

În referatul de faţă temă pe care o voi aborda este identitatea naţională vs. Identitatea europeană. Punctele principale după care mă voi ghida sunt: analiza acestor reprezentări prin delimitarea unor categorii şi constrângeri sociale, compararea şi corelarea reprezentărilor referitoare la identitatea naţională cu cele referitoare la identitatea europeană.

CADRU CONCEPTUAL

Conceptul de reprezentări sociale

Serge Moscovici a fost cel care a introdus în psihologia socială termenul de reprezentări sociale în 1961, termen pe care l-a preluat de fapt de la E. Durkheim. “Reprezentările sociale desemnează un un aparat evaluator, o grilă de lectură a realităţii, o situare în lumea valorilor şi o interpretare dată acestei lumi”, conform definiţiei date de Neculau în 1997 (Neculau, 1997, p.91). Reprezentările sunt, de fapt, obiective cognitive, dar la nivel social, care menţin o relaţie duală cu realitatea, atât socială ca şi psihologică, şi cu cunoaşterea. Specific reprezentărilor sociale este faptul că sunt expresii fixate prin emoţii, în calitate de produse ale raporturilor sociale..

Serge Moscovici a delimitat două mari procese prin care se realizează reprezentările sociale: obiectivarea şi ancorajul. Prin obiectivare se atribuie în mod progresiv un statut de realitate unei noţiuni abstracte, în timp ce prin ancoraj reprezentările sociale sunt întărite în urma descoperirii operaţionalităţii lor.

Conceptul de identitate naţională

Conform lui Schlesinger, identitatea naţională se defineşte prin incluziune şi excluziunea, perspectiva activistă, factorul spaţial şi factorul temporal.

J. Keane a definit identitatea naţională “acea formă particulară de identitate colectivă în care, în ciuda lipsei de contacte fizice rutiniere, oamenii se consideră pe ei înşişi strâns conectaţi unii cu alţii” pentru că vorbesc aceeaşi limbă, locuiesc pe un teritoriu bine definit şi împărtăşesc acelaşi univers emoţional – trecut istoric comun, varietate de obiceiuri. (1995, p.186)

Definirea identităţii naţionale în funcţie de capacitatea de a încerca o emoţie într-o situaţie dată reprezintă o bună cale de acces spre verificarea empirică.

Conceptul de identitate europeană

Prin metoda modului pozitiv de definire, identitatea europeană poate fi catalogată drept: unitate în spiritualitate, unitate axiologică şi unitate în istorie şi cultură.

Prin metoda definiţiei în oglindă (prin raportare la celălalt) se induce un grad mare de relativism în definirea identităţii europene pentru că stabilirea care este celălalt la care se raportează (ex. Orientul sau Occidentul, etc) este o problemă dificilă, determinând astfel noţiunea de Europa să fie o noţiune variabilă care suportă gradaţii (o persoană pate să fie mai mult sau mai puţin europeană).

Definirea identităţii europene din perspectiva proiectivă reprezintă o soluţie inovatoare de a concilia identitatea naţională (bogăţia diferenţelor) cu identitatea europeană (care aduce valorile universale).

CADRU TEORETIC

Identitatea europeană este esenţială pentru cetăţeni că “un cetăţean nu este doar un consumator cu un buletin de vot în plus”. (Wolton, 1993, p.12). Aceasta poate fi studiată din două mari perspective:

– Perspectivă istorică care presupune că păstrarea principiului istoric al democraţiei egalitare şi în acelaşi timp transformarea în scop funcţional a uneltelor culturale;

– Perspectiva care constă în absenţa experienţei: în acest caz populaţia este lipsită de reprezentări, simboluri şi grile de percepţii necesare gândirii realităţii europene.

În spatele acestor perspective „se întrezăreşte umbra” identităţii europene care nu trebuie să o excludă pe cea europeană. Aşa cum D. Wolton susţinea că „nu se poate construi o altă identitate decât dacă identităţile anterioare sunt păstrate, dacă ele nu sunt nici distruse, nici descalificate, ci din contră, legitimate şi reintegrate într-o identitate europeană care pare, de altfel, din ce în mai insesizabilă pe măsură ce se construieşte Europa democratică”, identitatea naţională şi identitatea europeană sunt compatibile. (1993, p.16)

Din punct de vedere al identităţii naţionale categoriile cele mai frecvente în cadrul cărora sunt definiţi români, sunt cele socio-culturale, psihologice şi morale. Atributele morale ocupă un loc important în reprezentările sociale despre români. De asemenea, românii mai sunt definiţi şi prin contextul socio-politic şi prin anumite categorii socio-etnico-profesionale.

Categoriile cele mai des întâlnite prin care sunt definiţi europenii sunt cele socio-culturale, socio-psihologice şi economice financiare. Atributele frecvent întâlnite în descrierea acestora se referă la domeniul financiar şi la cultura şi civilizaţia europeană. Identitatea europeană este de multe ori definită prin ideea diversităţii ca element definitoriu pentru europeni. Spre deosebire de europeni, românii sunt foarte rar definiţi ca având o preocupare pentru igienă şi sănătate. Uniunea Europeană este frecvent definită într-un mod negativ, ca structură ce se opune SUA şi că alianţă sau organizaţie artificial creată.

„Produsele culturale” principale prin care sunt definiţi românii sunt produsele literare şi personalităţile culturale, în timp ce europenii sunt definiţi de aceleaşi produse culturale, dar în ordine inversată (pe primul loc personalităţile culturale urmate de produsele literare). În timp ce românii sunt definiţi prin cântece şi proverbe la europeni găsim monumentele arhitectonice şi operele muzicale. În cazul românilor paleta de produse culturale definitorie este mult mai largă şi variată în comparaţie cu o mai săracă varietate de produse culturale prin care sunt definiţi europenii.